Ne îndepărtăm tot mai mult, cu fiecare clipă ce trece. N-am rezolvare. Sunt aproape indiferentă, aşa cum niciodată n-am mai fost. Nu ştiam că pot să nu simt nimic pentru ceva ce nu demult era întregul meu Univers… era aerul pe care îl respiram şi visul care nu mă părăsea nici măcar o clipă. Dar acest nimic e mai greu decât orice altă povară. Atât de mult nimic doar îmi arată cât de mult însemni pentru mine… câtă nevoie am de tine…

Am rămas singură, locuinţă a unui suflet pierdut….

Give me this day, this hour, be mine,
Give me a flower which cannot cry,
Give me your strength, your power, your soul
So we will never again feel the mourn.

Părul negru îi atârnă
greu pe umeri. O învăluie o piele albă, parcă ceruită, iar ochii sticloşi şi
negri se încadrează perfect în peisajul nocturn de iarnă, dat de chipul ei.

            Stă
pe canapea într-o linişte deplină, acoperită de aromă. Îşi mai umple o ceaşcă
cu cafea şi dă apoi drumul la muzica prinsă în aparat, fiind asurzită de linişte.
Sunete dulci de pian învăluie toată încăperea şi parcă totul se mişcă, totul e
readus la viaţă. Ochii îi strălucesc în lumina difuză şi dansează ritmic, lent.
Dar corpul îi rămâne nemişcat, doar mâna dreaptă ajungându-i cu greu din când în
când la buzele ei palide şi mai soarbe o gură dulce-amăruie.

            Aerul
intră răcoros pe fereastra deschisă şi aduce cu el o frunză subţire, roşie. Şi
dansează cu ea, o ridică şi fac piruete cu o graţie nemaivăzută. Dansul lor se
oglindeşte în ochii de sticlă a Sonyei, apoi este închis în spatele pleoapelor.

            -Aş
vrea atât de mult să dansez la fel ca şi voi, să pot să zbor, să mă înalţ spre
cer şi să stau lângă soare… apoi să cad împreună cu frunzele roşiatice, să cădem
din lună direct pe zăpada moale şi strălucitoare… Să-mi las măcar o dată
amprenta întregului corp ascuns într-o formă îngerească, să dăinuie nemuritoare
pe pământ.

            Frunza
cade uşor pe mobila veche, refuzând să mai facă vreun pas de dans.

“Dormi şi zbori

Copil frumos!

Pune capul şi visează

Îngerii nemuritori

Stau cu tine, te veghează…”

Cuvintele cântecului
îi aleargă prin minte şi o ridică. Încet, începe să se balanseze şi îşi ridică
braţele, plimbându-le prin aer. Aburii ce ies din ceaşca încă fierbinte se luptă
cu aerul şi se împletesc într-un joc băieţesc. Are mişcări fine, în armonie cu
corpul ei firav.

            Continuă
să danseze, încetând să mai gândească sau să mai vadă. Acum nu mai există decât
muzica de pian. Fumul aromatic zboară spre cer, apoi piere în văzduh.

Sonya are 23 de ani
şi este proaspătă absolventă a Conservatorului. Cântă de aproape 15 ani la pian.
Fiind mereu o elevă şi o studentă remarcabilă, atât la şcoală, cât şi la instrumentul
său, a avut puţin timp pentru o copilărie, pentru o adolescenţă cât de cât obişnuită…
pentru viaţă, de fapt.

            Sunt
doar câteva persoane care pot spune că o cunosc puţin pe Sonya, căci cei mai
mulţi dintre oameni nu o cunosc deloc. Cât despre oamenii care au pătruns cu
adevărat în mintea ei, ei bine, aceştia mai că nu există. Poate aţi fi tentaţi
să credeţi că măcar părinţii ei sunt lângă ea şi că fac tot ce pot pentru a-şi
ajuta fetiţa să meargă mai departe şi să fie fericită. Au făcut, într-adevăr,
multe sacrificii de-a lungul timpului, însă ei au vrut mai mult să se mândrească
cu ceva. Au ales să se mândrească cu ea. I-au plătit ore de pian, profesori,
cursuri… au făcut tot ce se putea face. Nimic din toate acestea nu au fost în
zadar, căci talentul care creştea înăuntrul ei a fost remarcat de toţi cei care
s-au lăsat cuprinşi de muzicalitatea ce iese de fiecare dată din degetele ei
magice.

            Acum
câteva luni, cu puţin înainte de ultimele examene, s-a întâmplat tragedia. Un
incendiu iminent a distrus în întregime casa părinţilor Sonyei, care se aflau înăuntru
la momentul respectiv. În timpul nopţii flăcările s-au extins cu o repeziciune
extraordinară, ajutat de căldura toropitoare a verii. Nu a fost în preajmă
nimeni care să poată face ceva cu adevarat. Cenuşa trupurilor lor s-a amestecat
cu cenuşa bunurilor pentru care au muncit atâţia ani şi cu casa maiestuoasă pe
care s-au luptat s-o pună pe picioare. Sonya nu era acolo, fiind plecată la
cursurile de vară ale facultăţii, la 200 de kilometri depărtare. A aflat despre
tragedie abia a doua zi spre seară, de la o verişoară de-a mamei ei. Deşi
relaţia sa cu părinţii era oarecum stranie, moartea acestora a afectat-o îngrozitor.
A cerut să fie învoită de la cursuri în următoarele săptămâni, dar examenele
le-a dat deodată cu toată lumea.

            Părinţii
ei au muncit destul de mult pentru a-i asigura Sonyei un trai decent pe cel puţin
un an. Apoi, ea va trebui să folosească tot ce a învăţat şi să se descurce pe
cont propriu, să facă faţă singură problemelor de zi cu zi. Sau până îşi va întemeia
o familie.

            Dupa
moartea părinţilor, Sonya a rămas la căminul facultăţii. A terminat cu note şi
medii foarte bune, nelăsând viaţa profesională să îi fie afectată. Profesorul
de pian venea în continuare, de trei ori pe săptămână, iar viaţa îşi urma
vechea cărare. A hotărât destul de uşor să rămână în oraş, căci în locurile
natale nu mai avea nimic. Cu banii moşteniţi şi-a cumpărat un apartament mic şi
drăguţ, iar prietena ei s-a dovedit a fi un real ajutor.

De când a ajuns la
facultate, Sonya a găsit încrederea într-o singură persoană. Însă e una atât de
dinamică, încât face cât alte zece. O fată drăguţă, brunetă, cu ochii căprui şi
calzi, cu doi ani mai mare. S-au cunoscut chiar la începutul anului şi au
cutreierat străzile noului paradis împreună. Alexis a învăţat-o pe Sonya să se
descurce aici, cum să trăiască fără probleme şi cum să îi citească pe oameni. Când
avea o problemă, Sonya ştia la cine poate să apeleze cu încredere. A fost un
elev ascultător pentru un profesor remarcabil în arta vieţii. În schimbul
lucrurilor învăţate, Sonya a adus liniştea şi pacea de care Alexis a avut mereu
nevoie. I-a cântat la pian nopţi întregi, lăsându-o să-i plângă în braţe când o
mai părăsea unul dintre prietenii cu care umbla. Dacă avea o relaţie mai serioasă,
adică mai lungă de trei săptămâni, Alexis îşi rărea vizitele la casa prietenei
sale credincioase, după care se întorcea plângând. Din fericire pentru Sonya,
asta nu se întâmpla prea des. După terminarea facultăţii Alexis a ales să rămână
în zonă şi să se angajeze ca să poată plăti chiria în noul său apartament. Deşi
a terminat Geografia, s-a angajat pentru moment la o agenţie imobiliară.

Deşi uneori pare
puternică, Sonya şi-a căpătat puterea din ambiţiile părinţilor. În lipsa lor,
acestea au pierit, lăsând un gol imens. Probabil că prietenia dintre ea şi
Alexis le-a dat amândurora un fel de echilibru. Vitalitatea veşnică a prietenei
sale o face pe Sonya să lupte şi să meargă mai departe. Însă acum, nu mai ştie
pe care drum s-o apuce.

-Dar spune-mi tu ce
să fac! Tu m-ai învăţat de toate de când ne ştim! Şi acum… nu mai ştiu cine
sunt sau ce pot să vreau de la cea pe care o văd zi de zi în oglindă.

-Sonya, ascultă-mă
cu atenţie! Nu eu te-am învăţat să respiri şi nici să umbli. Nici eu şi nici părinţii
tăi. Ai învăţat aceste lucruri pentru că e în firea omului să înveţe singur
lucrurile de care are nevoie ca să supravieţuiască. Eu te-am învăţat doar să
supravieţuieşti într-un mod mai plăcut. Am adus culorile în lumea ta plină de
portative negre pe hârtiile albe.

-Şi ce trebuie să
fac să învăţ să vreau? Nu vorbi aşa!… Tu trebuie să fii aici să mă înveţi şi
altele… Învaţă-mă să vreau!

-Ce-ţi lipseşte
acum din viaţă?

-Îmi lipsesc
oamenii… vreau o activitate, vreau să muncesc… Vreau să mă pot uita la
televizor fără să mai suspin că poate aş putea face şi eu tot ce fac ei. Dar ştii
bine cum sunt în preajma oamenilor…

-Deja a trecut prea
mult timp de când ai terminat cu studiile şi tu tot nimic. Stai toată ziua închisă
între pereţii ăştia şi mă aştepţi pe mine să te salvez din toată singurătatea.
Crezi că voi face asta mereu? Stai şi priveşte-mă cum îmi găsesc eu un bărbat
care să mă iubească şi să aibă grijă de mine, aşa cum merit. Să vezi apoi cât
de des mai vin în vizită!

-Am crezut că într-o
zi voi primi un semn de undeva care să îmi arate ce trebuie să fac… Credeam că îmi
voi vedea steaua şi ea mă va conduce spre scopul vieţii mele.

Alexis probabil nu
se aştepta la acest răspuns, căci s-a aşezat lângă Sonya pe canapea. Priveau amândouă
în gol spre televizorul închis, în tăcere. Seara a trecut fără să îşi mai spună
ceva semnificativ, iar Alexis a lăsat-o iar singură. A lăsat-o să privească
aerul, poate… şi să asculte liniştea. Amândouă au rămas treze în cea mai mare
parte a nopţii, gândindu-se fiecare la ce are de facut. Alexis ştia acum exact
ce trebuie să facă.

Dupa câteva zile
petrecute în aceeaşi singurătate, Sonya a primit într-o dimineaţă un bilet prin
poştă, pus într-un plic roz din care ieşeau parcă tone de parfum. Surprinderea
a fost foarte mare, căci singurele lucruri care îi sunt aduse de poştaş sunt
facturile. A deschis repede plicul şi a citit curioasă. Era scris doar atât:

Ora 12, la statuia de pe strada
Magilor.

-Trebuie să fie o
greşeală… nu are cine să îmi trimită mie un astfel de bilet… Şi totuşi… dacă e
pentru mine, înseamnă că mai am două ore să fiu acolo. 

După câteva minute
de gândire şi tot felul de întrebări, decide să meargă acolo. Altceva nu are
oricum de făcut. Se îmbracă puţin stângaci, schimbă rânduri de haine. Până la
urmă decide să rămână cu o cămaşă mov şi nişte blugi puţin uzaţi. Paltonul gri
va acoperi oricum restul hainelor şi îi va ţine de cald.

Iese în stradă şi
se îndreaptă cu paşi mărunţi spre statuie. Are de mers câteva străzi şi are
timp destul la dispoziţie. Priveşte timid locurile prin care trece, oamenii,
vitrinele magazinelor. Priveşte copacii care îşi lasă frunzele să zboare şi
copiii care aleargă neînsoţiţi. Oameni care se grăbesc, alţii se plimbă, mame
care vorbesc la telefon. Acum parcă îi vede cu adevărat. Aerul rece o loveşte în
faţă, dar nu are prea mare importanţă. Ajunge în sfârşit pe strada Magilor şi
caută o statuie. Nu prea ştie cum arată şi ce ar trebui să fie, dar priveşte
peste tot în jur. La o intersecţie din josul străzii vede totuşi un om de piatră.
Ajunge lângă el şi se opreşte. Aşteaptă pe cineva. Mai sunt cinci minute până
la ora 12. Rămâne în picioare şi priveşte în jur, sperând să se apropie cineva
de ea să îi explice ce e cu tot acest mister. Câteva minute după ora 12 şi deja
vrea să plece. Se îndepărtează puţin şi în acel moment cineva vine alergând din
spatele ei şi-i înmânează un alt plic, albastru de această dată. Nici nu are
timp să îşi dea seama ce se întâmplă, că persoana misterioasă dispare. Tot ce a
reuşit să observe este că a fost un bărbat înalt, atletic. Şi atât. Deschide şi
acest plic şi citeşte uimită:

Bine ai venit în joc! Dacă vrei să ştii
despre ce e vorba, urmează-mi instrucţiunile şi direcţiile pe care le vei găsi
pe parcurs. Fii atentă la indicii!

Urmează calea statuii…

Foarte uimită, îşi
dă seama că nu a fost o greşeală. Se întoarce la statuie şi o observă, căutând indicii.
Acum îşi dă seama că mâna dreaptă a bărbatului împietrit arată spre o stradă.
Nesigură, decide totuşi să facă ce i se spune în bilet. Ajunge pe strada respectivă
şi începe să privească fiecare om, clădire, anunţ. Vede totul în căutarea
indiciilor. Vede felul în care se îmbracă femeile de vârstă apropiată cu a ei şi
simte că e momentul să facă o schimbare. Mergând fără să schimbe pasul şi
direcţia, vede un afiş uriaş pe un perete care face reclamă la o companie locală
şi are sloganul “Eşti pe drumul cel bun”. Zâmbeşte, căci îşi dă seama că e
acolo pentru ea. Peste drum, un băieţel blond vrea să treacă strada. E atât de
mic, încât Sonya e uimită de curajosul soldăţel. Spre marea ei uimire, copilul
se îndreaptă spre ea şi o trage de mânecă, după care îi lasă un bilet în mână.
Biletul e alb şi e scris mare cu roşu: Lasă-te
prinsă în culoare. Îşi ridică privirea şi rămâne nedumerită. Caută ceva roşu
în jur, dar tot ce are această culoare sunt frunzele de pe jos. Pe lângă ea
trece un tânăr îmbrăcat, spre marea ei uimire, complet în roşu. Îl strigă şi îi
spune să o aştepte, căci băiatul are pasul mare şi e grăbit. Dar el pleacă mai
departe, ignorând-o. Ea îl urmăreşte şi aleargă în spatele lui, fără să îl poată
ajunge. La o distanţă potrivită în spatele lui, Sonya continuă să meargă după
el. Bărbatul dispare într-un salon de frumuseţe, iar Sonya se opreşte în
dreptul clădirii. Afişe şi poze roz cu femei frumoase, preţuri şi servicii sunt
expuse pe geamul salonului. Înăuntru vede faţa omului în roşu care o priveşte
fix cu ochii azurii şi parcă o atrage înăuntru, la fel ca un magnet. Cum intră,
bărbatul dispare şi o doamnă tare drăguţă, roşcată, se îndreaptă spre ea, invitând-o
să ia loc pe scaun.

-Îmi pare rău, dar
trebuie să fie o greşeala. Nu…

-Fetiţo, nu te
cheamă Sonya?

-Ba da, dar…

-Poi atunci
crede-mă, nu e nici un fel de greşeală. Te aşteptam!

Sonya se lasă
purtată de val şi acceptă tot ce i se spune. I se coafează părul, i se face
manichiura şi pedichiura, i se aranjează sprâncenele. Iar apoi, totul este încoronat
cu un masaj parcă pentru prinţese, căci nu îşi aminteşte să se mai fi simţit
vreodată atât de bine şi de relaxată. Gata de plecare, femeia roşcată îi spune:

-Acum eşti gata,
drăguţo. Ia asta, spune dându-i un plic mititel, şi bucură-te de restul zilei!

După ce iese din
salon deschide şi acest plic şi scoate o foaie verde. Urmează instrucţiunile
scrise şi merge în cafeneaua din centru, “Mademoiselle’’.
Acolo se aşează la singura masă care are o plăcuţă cu „rezervat” şi aşteaptă.
Un chelner se îndreaptă spre ea şi îi aduce o băutură, fără să o întrebe ce
doreşte. Îi spune doar că e din partea domnişoarei de la bar. Aruncă fugitiv o
privire şi îl lasă pe băiat să plece fără băutură. Femeia de la bar e parcă
scoasă din filme. Blondă, cu o pălărie ce-i acoperă ochii, îmbrăcată cu mult
stil şi eleganţă zâmbeşte subtil spre Sonya. Ea observă zâmbetul şi merge la
ea.

-Cine eşti?,
întreabă Sonya.

-Ce contează?

-Contează! Ce fel
de joc e ăsta? Ce vreţi de la mine?

-Ce vrem noi de la
tine? Întrebarea e ce vrei tu de la tine.

Blondina plăteşte
la bar şi pleacă, fără să mai spună un cuvânt. Uimită de această neobrăzare,
Sonya se întoarce la masa ei, gândindu-se ce să facă. Lasă timpul să treacă şi
priveşte între timp oamenii cum vin şi pleacă. Îşi bea băutura ciudată şi se îndreaptă
spre casă…

Tot drumul se gândeşte
la ziua petrecută şi priveşte spre vitrinele magazinelor care încep să se închidă.
Jucării, cărţi, restaurante… Toate acestea par acum atât de vii şi oraşul parcă
te îmbie să mai rămâi, să îi vezi culorile şi ziua, şi noaptea.

Ajunsă acasă, începe
să se dezbrace obosită. Hainele le lasă pe jos şi nici nu are intenţia să le
ridice. Pleacă la culcare, binedispusă şi cu zâmbetul pe buze. Visul îi readuce
în minte toate locurile pe care le-a văzut azi. Se vede cântând la pian, iar
lumea o aplaudă la sfârşit. Primeşte buchete de flori, cadouri şi zâmbete. Râde
şi e cuprinsă de o euforie caldă. Rochia mov stă foarte bine pe ea, iar părul e
aranjat. Machiajul o face diferită… nu s-a mai văzut machiată până acum.

Bătaia în uşă a poştaşului
o trezeşte şi îi aduce un nou plic. Repede îl deschide şi citeşte:  “Bună
dimineaţa! Sper că nu eşti prea obosită după ziua de ieri. Te aştept la
cafeneaua de pe colţ. Alexis”

Furioasă, se îmbracă
repede şi iese în stradă. Ajunge în cafenea şi se aşează lângă Alexis, care
avea deja o cafea în faţă.

-De ce a trebuit să
faci asta? Ce-ai vrut să demonstrezi?

-Ştim amândouă că a
trebuit. Iar ce am avut de demonstrat… eu cred că am demonstrat. Ce nu ţi-a plăcut?
întreabă Alexis mirată.

-Puteai să îmi spui
că eşti tu şi să nu mă faci să umblu de nebună prin tot oraşul!

-Dar, draga mea,
atunci nu mai era nici un farmec. Să ştii că îţi stă foarte bine machiată. Dacă
nu te-ai convins de asta, priveşte.

Alexis îi înmânează
câteva poze făcute ieri. Poze de care Sonya, bineînţeles, nu avea habar. Le
priveşte şi parcă vede o altă persoană. Dacă nu s-ar fi văzut ieri în oglindă
nu credea că era ea în poze. Se calmează şi comandă şi ea o cafea cu lapte.

-Ce-ai descoperit
prin oraş? Ceva nou?

-Îmi pare rău… nu
trebuia să mă enervez aşa… A fost straniu la început, căci nu ştiam dacă e
pentru mine sau dacă e vreo greşeală… Apoi au început să apară oameni,
magazine, localuri…

-M-am gândit că până
decizi unde vrei să lucrezi ţi-ar face bine puţin aer şi mai mulţi oameni în
preajmă. Şi nici nu cred că îţi pare rău că ai intrat în joc.

Sonya zâmbeşte şi începe
să soarbă din cafeaua proaspătă, în timp ce liniştea se aşterne între ele. Oamenii
ies şi pleacă la fel ca întotdeauna, iar ele rămân acolo, observând în tăcere.

“Abia în acea zi,
stând cu Alexis la masă, mi-am dat seama cum a trecut timpul pe lângă mine.
Abia atunci mi-am deschis ochii larg şi am început să văd ce se întâmplă în
jurul meu. Am aşteptat prea mult timp să apară steaua mea de nicăieri, în timp
ce ochii îmi erau complet închişi. Puteam să caut aer fără să îmi dau seama că
îl respir deja. Asta-i viaţa, aşa-s lucrurile bune din viaţă. Noi trebuie să
facem un pas, lucrurile nu vin la noi de la sine, la nimic nu foloseşte
telecomanda, oricâte butoane ar avea.

-Viaţa nu înseamnă
să şezi pe canapea şi să dai din degete aşteptând să apară pe ecran ceva care să
te scoată din toropeală. Bine, daca vrem ca viaţa să fie asta, nu va fi mai
mult de atât, dar nu mi se pare cel mai bun mod de a ne folosi de ea.  Poţi să te uiţi şi la mine cum fac, căci mă ştii
deja, cum caut câte ceva senzaţional în fiecare zi, iar apoi vin la tine şi îţi
povestesc. Însă tu rămâi şi mă asculţi. Asculţi poveştile mele, îi asculţi pe
cei de la televizor, în timp ce tu îţi aştepţi steaua. Auzi la ea… steaua…
Crezi că eşti un Mag care caută Pruncul? Ei bine, ţi-am arătat că viaţa poate
fi trăită şi altfel, nu doar cum ai învăţat tu de la cei care te-au crescut.

Asta a încercat ea
să îmi spună în tot acest timp, însă am refuzat cu înverşunare să văd şi să
ascult cu adevărat. A durat mult prea mult timp să gust viaţa, pentru prima dată,
iar acum nu mai vreau să-i dau drumul.

Au trecut câteva
luni de la acea zi, până când Alexis a dat peste un bărbat care, spunea ea, “e
bărbatul potrivit”. Vizitele ei au început să fie tot mai rare, însă nu m-au
afectat prea mult, căci eram în cea mai mare parte a timpului ieşită în oraş cu
foşti colegi de facultate sau cu colegii de la muncă. Am intrat într-un grup
muzical şi avem concerte la fiecare sfârşit de săptămână. S-a împlinit chiar şi
visul acela, pe care nu l-am uitat nici acum. Chiar avem succes şi câştigăm
bine! Ultima dată când am avut veşti de la draga mea prietenă a fost într-o
scrisoare prin care mă anunţa că pleacă în Las Vegas să se mărite şi că se lasă
pe mâna bărbatului ei. Poate că, până la urmă, toate se aranjează în viaţă.

Iubit Jurnal, scriu
aceste ultimi pagini cu multă speranţă că îmi voi găsi fericirea. Am păşit prin

uşa
clădită de Alexis, dar acum e timpul să îmi croiesc singură drumul. Toate par a
fi în ordine acum şi aştept cu încredere fiecare zi ce urmează. Mereu îi voi fi
recunoscătoare îngerului meu cu păr negru şi cu ochi înflăcăraţi pentru
culoarea pe care a adus-o în viaţa mea. Nu puteam să îmi doresc mai mult… Acum
ştiu să vreau şi ştiu cum să trăiesc.”